Azi-noapte ma trezit un cutremur de Cristian Harhătă
Azi-noapte ma trezit un cutremur,
Care în patul morţii m-a ţinut aţintit
Nu ştiam cum să tremur...
Nici să ignor urletul vecinului, grotesc şi ascuţit,
Însă un singur lucru am simţit
După ce camera s-a oprit din tremurat
Căci deşi de neputinţă eram paralizat Mi-aş fi dat viaţa oricând pentru femeia ce-o aveam în pat,
Iar în acel moment nu m-am putut gândi
La amintirile perfecte ce le-am trăit zi de zi,
M-am gândit doar la corpul ei perfect,
Lipsit parcă de defect, îl puteam pipăi,
Iar gândurile lăundrice au început a lucra
Punând mâna pe telefon încep fraza
"Azi-noapte ma trezit un cutremur, clipe groaznice"
Ea întorcându-se în lumina telefonului
Se trezi cu ochii în bătaia lui
Plângându-se vorbi:
"Închide telefonul! De ce n-ai somn?"
Eu am continuat căci aşa-i când vrei să scrii,
Ea insistă, eu îi spun: "De ce te-ai întors în lumina lui"
Mă zmuncesc ca un nebun Mergând în locul singuraticului
Ea vine după mine:"Vino să nu răceşti!"
Eu mă întorc spunând:"Vezi că mă iubeşti"
Căci fiecare clipă e o dovadă
Iar fiecare dovadă durează o clipă
Ce ar face un înger căzând de pe o stâncă
Dacă ar avea o singură aripă.
Din toate poeziile scrise de mine până în momentul de faţă aceasta este preferata mea, de aceea consider că nu mai este nevoie de vre-o recomandare, pur şi simplu citiţio. De ce iubesc această poezie? O iubesc pentru că: Consider că este o poezie plină de interpretabilitate, de caracter şi poate fi intonată după bunul plac al fiecăruia, având un simţ al umorului bine conturat şi plin de viaţă.
Sunt un om…modest
Cristian Harhătă
Sunt un om…modest
Rare ori spun ce gândesc,
În fine scriu foarte des,
Dar totuși sunt un om...modest
Fetele se dau în brânci după mine
Eu le dau un simplu test,
Ele nu știu cum să-l rezolve mai bine
Dar vreau să v-amintesc, că sunt un om...modest
Parcă cei un simplu test!
Dar îmi place la nebunie să fac ceva,
Când intru-n melancolie să privesc ploaia...
Când intru-n melancolie să privesc ploaia?
Nuuu! ploaia când mă privește intră-n melancolie,
Căci până și natura măîndrăgește toată lumea știe!
Dar eu sunt un om...modest
Și asta nu mi-o detest,
Așa ca fapt divers,
Dacă ar fi cuvintele ce le-am zis să le unesc
V-ați da seama până și voi... că sunt un om, modest.
Toţi avem măcar un moment în viaţă când ne punem întrebări legate de existenţa umană, înţelegerea anumiror oameni şi alte lucruri la care nu le găsim răspuns. Unul din acele momente l-am trăit probabil la 16 ani când am compus această poezie.
( Ionuţ-Cristian Harhătă / născut pe:
16 Decembrie 1989, odată cu libertatea)
Mi-e tulbură viața...grozav
de Cristian Harhătă
Mi-e tulbură viața… grozav
Pentru că nu-mi cunosc granița și asta-i grav,
Dar poate nici granița, nu vrea să mă cunoască,
Ce vină-mi are mintea ca-nceput să doarească
Ceea cei frumos, nu ceea ce cred eu că-i frumos,
Doar pentru că e plăcut, pentru că-mi doresc atât de mult
Poezia: Încearcă să străbați...de Cristian Harhătă
Uneori reflectăm la puterea minţii umane şi ajungem la concluzia: că oricât de multe lucruri noi aflăm suntem prea mici pentru a demonstra vreodată tainele universului. Se spune că ne folosim doar 10% din mintea umană şi deşi este doar un mit demonstrându-se că pe parcursul a 24 h folosim toate zonele creierului. Important e să nu încetăm să umplem cupa craniană cu informaţii utile.
E interesant faptul că această lume pare a fi condusă de bărbaţi, iar femeile au fost de când lumea supuse anumitor tratamente necorespunzătoare rasei umane după parerea mea. Dar oare aşa a fost de când lumea sau cândva femeia a condus lumea?
Poezia Doamna de la etaj a fost scrisă inspirându-mă dintr-o frumoasă prietenie pe internet cu o doamnă, de meserie dizainăr vestimentar. Subiectul este real însă povestea este o fabulaţie creată din pura imaginaţie rezultată în versuri, ce curg râu frază cu frază când mă apuc de scris.
Doamna de la etaj
de Cristian Harhătă
Se aud pași rari în noapte
Pe strada din fața blocului
Sunetele nopții sunt deșarte
Zărindu-se lumina geamului
Și ca-n fiecare seară
Femeia privește cerul
Aprinzând o țigară
Resimte misterul…
Iar luna veghează Doamna de la etaj
Și gândirea ei luminează
O inima plină de curaj
O idee, o scânteie își face loc
În mintea doamnei unde sunt
Secretele faimei și ca un joc
Mai creează un veșmânt:
“ Știu că mii de gandiri
Pline de speranță
Atrag aprecieri, priviri,
Când lucrurilor le dau viață
Jocuri relaxante și plăcute
Au fost de Dumnezeu făcute
Ani întregi să dureze
Prin cel ce știe să viseze
Astăzi puțini sunt oamenii
Ce știu să pătrundă visele
Iar frica de a evolua
Le îngheață puterile
Căci spaima dispare
Când crezi în tine
Doar să ai încredere
În forțele divine. ”
Așa doamna gândise
Și pe foaie se născuse
Un tandru și modern veșmânt
Al femeiei cu sâni ce sunt
Acoperiți de materialul
Transparentei bluze
Lăsând imaginația și gândul
Să te poarte către ale ei buze.
Diva doamnă privește ceasul
Lăsând oboseala să-i închidă pleoapele
Și aude glasul
Îngerilor din oglindă, ce porți, aurii, au să deschidă.
Poezia Predestinaţii este asemeni unei călătorii. La început mergi pe jos, de la un timp opreşte o maşină la ocazie care te va lua la drum lung cu o viteza diferită faţă de cea a paşilor umani, însă există o ceaţă care te ţine cu sufletul la gură: oare ce urmează la urmatoarea sută de metri, maşina accelerează din ce în ce mai tare. Dacă vrei ca imaginaţia ta să cadă în pronfunzimea melodiei te poate ajuta această melodie în timp ce vei citi Predestinaţii.
